Teiul lui Eminescu 

”Auzit -ai , tu, vreodată

Frunzele de vânt mișcate

Susurând încet și tainic

Pe-a lor ramuri clătinate?

Ele cântă atunci de jale

Cu un glas suspinător

Cine știe a lor durere,

Cine știe dorul lor?

…”

  Și astăzi, Teiul lui Eminescu din Parcul Copou evocă dulce și emoționat ecoul pașilor ce o purtau pe Veronica MIcle pe banca unde o aștepta Eminescu. Învăluiți de mirosul florilor de tei, sub razele lunii albe  și ascultând freamătul frunzelor în liniștea ce numai sufletul lor o cuprindea, cei doi își rosteau ceea ce descoperim azi în scrisorile rămase. 

Doar menirea de simbol a  Iașului și măreția sa au făcut ca teiul argintiu să scape de tăișul nemilos al bărdițelor celor ce au amenajat parcul făcând din el locul de popas al  lui Eminescu, inspirându-l cu parfumul și delicatețea florilor ce le regăsim în versurile lui :

“Flori de tei deasupra noastră

Or sa cadă rânduri , rânduri “

ȘI tăcut, teiul își deapănă povestea, îar foșnetul suav al frunzelor șioptește despre clipele de încercare care, în mod miraculos, nu l- au doborât , ci l-au adus de la moarte la viață. Și asemenea miracolului care se zămislește în chip tainictrunchiul îmbătrânit al teiului a fost străpuns de tinere vlăstare revigorându-i rădăcinile care se încăpățânau sa-l ajute sa spună povestea mai departe.

Nici furtunile cu ploi și grindină, nici bolile , nici disperarea oamenilor în căutarea de lemn pentru foc nu au atins dorința de viață a copacului ales.

Formular de contact